Despre frumuseţea sufletului ţărănesc, țăranul ca om al rădăcinilor şi distrugerea lumii sale

I

Un cunoscut conservator scria mai demult, într-o discuţie în mediul online, că „de la ţăran, paganus, vine denumirea de păgân”. Este o constatare valabilă doar în cazul limbilor anglosaxone sau al altor limbi romanice, întrucât în limba română etimologia cuvântului „ţăran” este diferită.

Ca şi „ţară”, termenul derivă din latinescul „terra” (pământ): „terra – ţară – țeran”. Ţăranul este „omul pământului”, iar „ţăran fără pământ e un nonsens” (spunea filologul George Pruteanu). Termenul sugerează ideea că ţăranul este omul cel mai ataşat de ţară, cel mai devotat acesteia. Mai mult, cuvântul „ţară” are şi înţelesul vechi de „ţărănime”: „la ţară” însemna „la sat”. Prin urmare, chiar limba română dă mărturie despre legătura intimă, organică dintre ţăran, pământ şi ţară.

Însă, aşa cum comunismul a fost un sistem utopic îndreptat cu înverşunare împotriva oamenilor pământului (prin deposedarea ţăranilor de pământ şi prin strămutarea lor forţată la oraş pentru a fi transformaţi în „unităţi de producţie”, adică în ceva cu totul străin firii lor – iar cei care s-au împotrivit au fost aruncaţi în puşcării sau decimați), capitalismul (neoliberal/corporatist) face, în esenţă, exact acelaşi lucru, doar că totul e ambalat în iluzia libertăţii.

În loc să i se creeze condiţiile pentru a rămâne la vatra strămoşească şi a trăi cinstit din munca pământului (de care este organic legat), ţăranului i s-a oferit, în schimb, „darul libertăţii”: depopularea satelor, emigrarea în masă a ţăranilor, sclavagizarea lor pe plantaţiile străine. Oare spre o astfel de „şansă” aspira ţăranul român? Dintre cei care au rămas, sunt ţărani care nu au mai avut şansa de a se întoarce la rădăcini şi de a reface legăturile de comuniune distruse, aşa că „se adaptează” după cum cer regulile noului sistem. Şi tocmai aceste reguli – care se contrapun cu totul rânduielii, materiale şi spirituale, după care funcţiona lumea satului (iar pentru ţăranul român, „rânduiala lumii izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu”; a se vedea capitolul despre rânduială din Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii) – grăbesc distrugerea, nu numai fizică, dar şi morală, a ţăranului. După căderea comunismului, ţăranilor li s-a restituit pământul, dar nu li s-au asigurat mijloacele şi condiţiile pentru a-l putea lucra, fiind, în fond, deposedaţi a două oară, dar într-un mod mult mai perfid decât cum au făcut-o comuniştii.

Ţăranul nu a mai fost lăsat să trăiască potrivit firii sale – ca om al pământului, integrat în rosturile strămoşeşti, care-l ţin alipit trup şi suflet de pământ şi de ţară. Însă nu trebuie trecut cu vederea că trăinicia acestei legături era dată mai ales de întemeierea în spiritual. Înţelegerea pe care o avea ţăranul asupra lumii şi a pământului era înrâurită hotărâtor de raportarea sa la lumea spirituală, dat fiind că între cele două lumi nu există o ruptură (cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, un profund cunoscător al sufletului românesc, „cele două mari pasiuni ale romanului sunt pământul şi credinţa (cerul)”) – între ele nu există separaţie, romanul viețuia între aceste două coordonate, de aici vine şi echilibrul său, aşezarea sufletească, dimensiunea firescului în care trăia ţăranul român; aşa cum se întâmplă cu un copac tăiat pentru a-i fi utilizat lemnul – mai întâi îi sunt înlăturate rădăcinile şi ramurile –, la fel se petrece cu o realitate supusă remodelării ideologice: odată ce i-au fost suprimate rădăcinile şi a fost anulată legătura cu pământul şi cu cerul, ea poate fi redimensionată ideologic fără a mai ţine seama de limitele firescului între care aceasta se încadra înainte; ţăranul îşi ducea existenţa între aceste cadre, astfel, îşi rostuia cu chibzuinţă viaţa, iar traiul său curgea firesc, armonios, fără excesele, rupturile, neliniştile şi problemele existenţiale care îl frământă pe omul modern; acest echilibru provenind din legătura armonioasă care exista (pentru ţăranul român) între lumea materială şi cea spirituală (între pământ şi cer), este simbolizat de cumpăna fântânii, întâlnită atât de des în vechea lume a satului (a se vedea remarcabilul eseu al lui Mihai Cimpoi, Cumpăna, simbol al centrării. Carte despre fiinţa românească); este acea „dulce continuitate între spirit şi fire” despre care vorbea Constantin Noica în Pagini despre sufletul românesc [1].

Mai multe aici.