Dincolo de partizanii necondiţionaţi care îl laudă mai ales pe propriile pagini de internet, Remus Cernea nu a avut parte decât ocazional de o analiză amănunţită a activităţii şi poziţiilor exprimate în arena publică de câţiva ani buni încoace. Au existat câteva confruntări televizate, însă acestea s-au concentrat mai degrabă pe aspecte punctuale decât pe viziunea de ansamblu.

Şi cred că unul dintre motive este că, la orice privire un pic mai atentă, transpare imediat lipsa de seriozitate – la nivelul argumentelor şi al exprimării – a demersului teoretic al lui Remus Cernea. Practic, respectivul personaj public operează cu clişee şi sloganuri, cu raţionamente facile şi argumente din seria celor găsite mai degrabă în disputele adolescentine de pe platformele de socializare. Lucrul pe care tindem să-l scăpăm din vedere este că Remus Cernea pare să fi învăţat foarte bine lecţia perseverenţei, chiar şi în absenţa unui eşafodaj teoretic coerent: un lucru, fie el şi rău, fie el şi absurd, repetat la nesfârşit în diferite forme, ajunge, dacă nu să convingă, măcar să se instaleze în mentalul ascultătorului – în mentalul colectiv, atunci când repetiţia are loc în public – şi să fie perceput ca inevitabil, uneori chiar ca o fatalitate. La toate acestea se adaugă imaginea de tip volubil şi deschis, prietenos cu toată lumea, ba chiar folosirea unor expresii din vocabularul adversarului, tocmai pentru a-l neutraliza pe acesta mimând atitudini menite să-i creeze lui o credibilitate chiar în rândul celor care, dacă ar vedea substratul discursului său exprimat pe şleau, l-ar respinge fără să stea pe gânduri. Este imaginea tipică a sectantului mereu cu zâmbetul pe buze, gata să-i primească în universul său transparent mai ales pe cei marginalizaţi, şi care urmăreşte prinderea în plasă a naivilor care se simt copleşiţi de abordări mai profunde.

În fond, preocuparea şi lupta lui Remus Cernea se rezumă, într-o manieră monomaniacală, la distrugerea bazei tradiţionale a culturii române şi, prin extensie, europene. Creştinismul este vizat în mod special pentru că reprezintă coloana vertebrală a identităţii româneşti, dar, după cum vom vedea, atitudinea militantă loveşte şi în celelalte forme de manifestare şi trăire religioasă din spaţiul european. Deşi susţine că acţiunile domniei sale sunt îndreptate exclusiv împotriva unor presupuse abuzuri ale Bisericii sau ale reprezentanţilor confesiunii majoritare, este limpede că ţinta este însăşi învăţătura fundamentală de credinţă. Trăsătura principală a discursului public al lui Remus Cernea este intoleranţa dusă la extrem. În stilul deja încetăţenit al extremei stângi, tânărul şi vajnicul luptător pentru toate drepturile posibile cere toleranţă doar faţă de acele categorii pe care le socoteşte a fi de partea sa. Fie că vorbim despre parade ale aşa-numitelor minorităţi sexuale, fie că solicităm primirea tuturor refugiaţilor care vor să vină în ţară, toate acestea trebuie privite în spiritul unui umanism care primeşte totul fără deosebire şi lăsate să se manifeste liber, public şi fără îngrădiri. Când însă vine vorba despre creştini, ei bine, aceştia îşi pot practica la ei acasă convingerile, dar nu trebuie să-şi expună simbolurile în public, nu au voie să-şi exprime acele opinii care le contrazic pe cele socotite de domnul Cernea adevăruri fundamentale ale umanismului şi trebuie împiedicaţi în actele lor de manifestare a credinţei. Concret, Remus Cernea cere sancţionarea anumitor luări de poziţie pe care le socoteşte, prin simplificare şi scoatere din context, homofobe, xenofobe, etc., instaurând astfel,delictul de opinie; vrea scoaterea din spaţiul public a icoanelor şi a altor însemne religioase, în timp ce simbolurile cu profund substrat ideologic ale unor minorităţi pot să-l umple în voie; şi susţine – pe propria pagină de socializare – că manifestările intrinseci ale evlaviei creştine-tradiţionale în general şi ortodoxe în special, cum ar fi închinarea la moaştele sfinţilor sau sfinţirea apelor trebuie ridiculizate, boicotate şi blocate. Puteţi fi creştini, spune domnul Cernea, dar nu vă comportaţi ca atare. Asta îmi aminteşte de versurile Metallica „you can do it your own way/ if it’s done just how I say”, reflexie a oricărui tip de mentalitate opresivă. Vă amintiţi cine şi-a început demersul politic prin împingerea unei anumite categorii de oameni înspre comunităţi închise, excluzând-o treptat şi aproape neobservat din spaţiul public şi negându-i posibilitatea de a se manifesta în el conform tradiţiilor care o defineau? Faceţi, vă rog, un mic exerciţiu de memorie.

Mai multe aici.

Anunțuri