A fost oferit un teren în Bucureşti Muftiatului Cultului Musulman din România pentru construirea unei moschei. Muftiatul se ocupa de obţinerea autorizaţiilor necesare. Turcia este gata să acorde tot sprijinul pe care il poate acorda acestui proiect.

Vocile contra se pot auzi în orice ţară. In timpul vizitei la Bucuresti am discutat aceasta chestiune cu domnul preşedinte. In momentul de faţă, colegii noştri lucreaza pentru a obţine autorizaţiile. Avem şi un proiect definitivat, dar în momentul de faţă vrem sa-l dezvoltăm. Acest lucru va fi expresia cea mai frumoasa a dialogului şi a solidarităţii dintre cele doua ţări. 

La rândul nostru şi noi am stabilit câteva terenuri in Istanbul unde vor putea fi construite o capelă şi un loc de cazare pentru pelerinii romani. (sursa: Agerpres)

Extrasul de mai sus este din cuvântarea de suzeran a preşedintelui Erdogan de la finalul întâlnirii cu preşedintele Iohannis. Iată şi răspunsul umilului supus al acestuia:

S-a ajuns în faza solicitării autorizaţiei de construcţie. Chestiunea e de competenţa primăriei şi se lucrează la aceste documentaţii, a aratat Iohannis, citat de Agerpres.

Câteva observaţii:

  1. Preşedintele Erdogan, în deplin dispreţ faţă de populaţia Bucureştiului şi a României, conform obişnuinţelor oricărui dicator, în linia regimului de forţă instaurat în Turcia, ne anunţă că este interesat de proiect, că aşteaptă obţinerea autorizaţiilor şi că vocile contra acestui proiect nu contează (e perfect adevărat pentru Turcia, unde ele nici nu se mai pot auzi) . Pentru că el a aranjat, la nivel de fost prim ministru – Ponta – şi de actual preşedinte – Iohannis – ca proiectul să se facă pentru că „asta e pohta ce pohtesc”.

Adică, cum e aia că există aici voci, dar ele sunt doar decor? De unde ştie „măria sa” câte sunt? Că sunt neglijabile? Cum a decis el asta în România? De când decide el în România ce şi cum? Vocile contra nu contează, adică contează numai ce vrea Stanbulul? Şi conducătorii noştri prea-plecaţi acestuia? Ca mâine ne-am putea aştepta să vedem şi o solie a sultanului cu firman pentrru schimbarea preşedintelui – dacă nu e cuminte şi nu face ce a hotărât şeful lui.

  1. Aflăm că Iohannis, în acelaşi profund dispreţ faţă de români, a tăcut ca „turcul în păpuşoi” asupra unui aspect important al acestei teme, care a inflamat puternic societatea românească şi mai ales cea bucureşteană: că, în urmă cu un an, a discutat cu Erdogan despre moschee, că i-a confirmat construirea acesteia, deşi cunoştea reacţia românilor din 2014, dar a tăcut mâlc. Probabil pe principiul „cîinii latră, caravana trece”. S-ar putea însă să aibă surprize şi câinii să oprească caravana. Inclusiv pe cea prezidenţială
  2. Turcia, departe de ceea ce ni s-a spus anterior, şi de muftiu şi de ambasadorul acesteia la Bucureşti, este interesată de construcţia moscheei. Este, în mod evident, din moment ce a fost menţionată în expunerea lui Erdogan, o temă strategică pentru care: Turcia este gata să acorde tot sprijinul pe care il poate acorda acestui proiect. De ce? Care e durerea lui Erdogan? Că în Bucureşti nici nu prea sunt turci, oricum nu câţi pentru o asemenea construcţie? Sau e vorba de relaţia lui cu Frăţia musulmană, Cu ISIS şi cu alte mişcări jihadiste şi teroriste, de propriile ambiţii şi de lupta pentru instaurarea islamului mondial? Am fost deci minţiţi, cu bună ştiinţă şi de turcii noştri şi de turcii lor, ceea ce nu numai că ridică aceste mari semne de întrebare, dar nici nu poate să fie acceptat. Sub nicio formă.
  3. Turcia nu numai că va da banii, dar ea se ocupă, la nivelul guvernului, de elaborarea proiectului care, ni se spune, este în curs de dezvoltare. Adică, va fi şi mai mare, pentru că dezvoltat nu înseamnă mai mic.
  4. Deşi a fost mare tărăboi şi era firesc ca proiectul ajuns deja la primăria capitalei (Când? Cum? Sub ce formă?) să fie prezentat cetăţenilor bucureşteni pentru informare şi discuţie publică, în acelaşi deplin dispreţ faţă de democraţie şi de cetăţean, el şi-a continuat traseul ocult, ceea ce indică clar intenţia de a ne pune în faţa faptului împlinit.
  5. Legile nu contează, contează ce vrem noi. Se are în vederea obţinerea autorizaţiilor deşi proiectul este pe cale să se schimbe. Adică, în varianta de coşmar că primăria ar da avizul, se aprobă ceva şi se construieşte altceva, după cum vor muşchii noştri!
  6. Aflăm că România ar putea primi un teren pe care să se construiască o capelă şi un spaţiu de cazare. O capelă de cât: 2×2 m? Sau 4 x4? O capelă pe lângă un hotel sau într-un hotel? Iar spaţiul de cazare al cui să fie? Că statul nu mai construieşte hoteluri? Al Bisericii Ortodoxe Române? Ea ce spune? E de acord? Că ştiam că, în cazul în care s-ar merge mai departe cu proeictul moscheei, BOR, dincolo de cerinţa consultării ei, ar vrea ca să poată construi la Istanbul o catedrală cu hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Sau poate ar fi al unui particular? Eventual poate chiar al unui investitor turc ascuns (asociat) cu unul român?

Bătaia de joc şi dispreţul acestui personaj sinistru şi al guvernului său faţă de români şi de România este fără margini. Pentru el suntem nişte proşti – aşa poate l-au învăţat întâlnirile cu slugarnicii lideri români – care pot înghiţi orice: o moschee de 11.000 de metri pătraţi este egală cu o capelă de câţiva metri pătraţi. O universitate islamică, şi multe alte instituţii islamice alăturate moescheei sunt egale cu un spaţiu de cazare pentru pelerini. Nu mai întreb care pelerini? Poate pelerinii de plajă sau cei de bazar.

Unde e terenul pentru construirea unei catedrale şi a unui aşezământ orotodox românesc? Unde e reciprocitatea? Sau e numai ordin: faceţi cum vă spun eu. Şi, din marea mea mărinimie, valahi nătărăi,  ia, luaţi şi voi acolo o capelă, eventual fără cruce şi eventual în incinta „spaţiului de cazare”.

Ca să nu mai vorbim de încrederea pe care o poţi avea în cuvântul lui Erdogan şi actualelor autorităţi turceşti islamiste că respectivele construcţii se vor ridica vreodată şi, dacă da, că vor rămâne în proprietatea noastră şi nu vor deveni o mică moschee şi un sarai turcesc.

Că Erdogan cere, nu ar fi o problemă. Dar că, rând pe rând, reprezentanţii din prima linie ai statului român se fac preş în faţa acestuia, asta da, este o mare problemă de suveranitate, de securitate, de viitor. Iar în ceea ce-l priveşte pe domnul Iohannis, că preşedinte merită tot mai puţin să fie numit, chiar dacă temporar ocupă acest post, comportamentul său devine o tot mai mare problemă de încredere. Aşa cum el însuşi devine o problemă pentru existenţa pentru poporul român. Dar asupra acestuia voi reveni cu o analiză mai detaliată în articolul viitor.

Anunțuri