Urmărind diferite analize și dezbateri pe tema propunerii de revizuire a articolului din Constituție privind familia, cred că nu s-a înțeles bine un lucru. Nu asistăm la un conflict între două organizații (ACCEPT și Coaliția pentru Familie), și nici măcar la un conflict între două mentalități – una tradițională și alta progresistă. De fapt, un grup de interes insignifiant social se ia la harță cu un set de instituții fundamentale – familia, biserica și statul. De ce și statul? Pentru că acel grup este extrem de frustrat din cauza faptului că statul refuză sistematic să redefinească celelalte instituții, în funcție de apucăturile lui axiologice.

Discursul pe care acest grup se bazează este unul de un dogmatism la care creștinismul nu ar fi îndrăznit vreodată să viseze. Dogma „minorităților” (minoritate = cei care fac sex altfel) este fetișizată și pusă deasupra suveranității naționale, a constituționalismului, a voinței democratice, a culturii și religiei autohtone, a firescului. Și această fetișizare ține loc de argument. Îndrăznești să nu o accepți? Atunci trebuie să suporți o cascadă de anateme: homofob, fascist, intolerant, instigator la ură etc. Vii cu argumente? Ți se servește aceeași dogmă, dar reformulată. Ulterior orice argument aduci este anulat prin aruncare în derizoriu, urmând o autovictimizare ieftină. Mai mult, mai ești și acuzat de… atac la persoană. De parcă cei trei milioane de cetățeni înjurați constant pentru că țin la ordinea socială existentă sunt delfini, nu persoane. Pardon, cică și delfinii sunt persoane…

Nu am să comentez aici argumentele „juridice” ale adversarilor inițiativei de revizuire. Dar pot spune că nu am văzut pe nimeni să rostească aberații cu atâta convingere și fermitate. Un lucru e sigur – talent avocățesc au. Problema o reprezintă caracterul ilogic și aberant al celor susținute.

Dacă pe parcursul dezbaterii îndrăznești să vii cu studii cu care să îți susții argumentele, aceste studii sunt imediat discreditate, pe motiv că nu au girul nu știu cărui for academic favorabil homosexualilor. Atâta le trebuie acelor foruri “științifice” – să publice ceva nefavorabil mișcării pro-gay, că îi ia mama corectitudinii politice. Mai ales în mediul academic american, profesorii care îndrăznesc să pună la îndoială directivele date de corectitudinea politică sunt imediat sancționați, uneori chiar excluși. Toleranța represivă, cenzura și corectitudinea politică au acaparat de mult cunoașterea științifică. Iar această știință ideologizată, cu nimic diferită de știința stalinistă, este folosită ca bază discursivă. Nu, nu prin analiza studiilor pe care se întemeiază (în fond multe dintre ele viciate metodologic, de exemplu prin nereprezentativitatea eșantioanelor), ci prin înaintarea unor hârtii cu valoare dogmatică mai mare decât hotărârile Sinoadelor Ecumenice.

„Familia” homosexuală se îndepărtează atât de mult de ideal-tipul instituției familiei (în sens weberian), încât ține mai mult de domeniul unei patologii sociale. Orice instituție presupune, înainte de toate, existența unei rețele de statusuri sociale care, împreună cu rolurile aferente, se asociază pentru satisfacerea unor nevoi sociale. Mai mult, orice instituție îndeplinește anumite funcții, are o finalitate și o rigoare normativă. În cazul cuplurilor gay nu avem elementele definitorii ale familiei (statusul de bărbat și statusul de femeie), și nici îndeplinirea unor funcții (de reproducere, de socializare, de reproducere culturală, de status etc), cu excepția satisfacerii nevoilor afective ale celor doi. Dar acestea pot fi satisfăcute și în afara familiei.

Această atitudine paternalistă de lărgire a extensiunii termenului de „familie” pentru a îngloba și alte elemente care se pretind discriminate de mecanismele actuale ale societății, duce inevitabil la anularea referentului, la disoluția familiei ca instituție. Practic, orice acuplare devine familie – ceea ce este greșit. Acesta este motivul pentru care în orice curs/tratat de sociologie generală și de sociologie a familiei se vorbește despre “Familie” și “Alternative la familia clasică”, ci nu despre “Familii alternative”. Și acum mi se va aduce argumentul ăla – o bunică și nepotul său nu sunt o familie, dacă locuiesc împreună? Răspuns – ba da, dar ele sunt o fracțiune a unei familii extinse, care are mai multe nuclee, nuclee ce au la bază căsătoria și relațiile de tip heterosexual, singurele care permit reproducerea speciei umane, a familiei și a societății.

Aceasta nu este singura consecință a recunoașterii “familiei” homosexuale. Efectele perverse sunt mult mai nocive și afectează întreaga homeostazie a sistemului social. Orice sistem social trebuie să îndeplinească o funcție esențială – de autoreproducere. Să ne gândim doar la faptul că adopția de copii de către cuplurile homosexuale duce inevitabil la perpetuarea comportamentului homosexual, prin învățare (pentru că da, comportamentul homosexual poate fi învățat – e șocant, știu!). Cei mai mulți dintre copiii crescuți într-un asemenea mediu vor adopta un astfel de comportament, iar consecințele sunt greu predictibile.

În realitate, problemele pe care le-ar ridica o paradigmă socială precum cea promovată de grupul de interes menționat sunt mult mai multe decât cele pe care le-ar rezolva. Tocmai de aceea “toleranța”, “egalitatea”, “diversitatea” nu pot reprezenta apanajul unei inginerii sociale de acest gen. Să ne ferim de utopii! 

Autor:Ovidiu Vlad, student la Facultatea de sociologie

Sursa: http://www.cultura vieţii.ro

 

Anunțuri