Adică:

  1. Blocarea formării unei alternative politice pe baze de valori creştine şi real naţionale pentru alegerile din acest an?
  2. Compromiterea unei astfel de alternative pe termen lung? Sădirea neîncrederii şi a dezamăgirii: Şi ăştia sunt la fel de mincinoşi şi, prin urmare, la fel de ticăloşi ca şi ceilalţi? A deznădejdei: Nu mai există alternativă? A abandonului oricărei speranţe şi, implicit, abandonării atenţiei, informării, implicării, luptei?

Pe calea unui raţionament logic, despuiat de orice sentimentalisme, acestea au fost gândurile care mi-au venit după ce am citit că Marian Munteanu – informatorul „Ioan” – şi-a văzut dosarul încă în 2009 şi deci cunoştea conţinutul acestuia. (Las deoparte că îl ştia încă din 1988, când semnase angajamentul de colaborare).

Mărturisesc că nu ştiam şi nici acum nu ştiu, dincolo de ceea ce ştie mai toată lumea, prea multe despre acest personaj. Instinctiv, intuitiv, nu mi-a plăcut. Nici în 1990, nici recent. Probabil din motive de fizionomie. Dar ştiind şi cât de înşelătoare pot fi aceste impresii pornite de la exterior, le-am privit cu suspiciunea necesară.

Aflu deci ieri că MM îşi cunoştea dosarul din 2009. Şi totuşi, în tot acest timp, a continuat să nege cu aplomb, cu vehemenţă, cu, deja, clasicele şi comicele ameninţări cu justiţia, existenţa angajamentului şi, deci, colaborarea lui cu securitatea. Şi tot gândindu-mă la cât de indignat apărea pe la diverse televiziuni, sau în comunicatele proprii, şi mirându-mă cum de a putut, cu ce tupeu, cu ce neruşinare cruntă să mintă iar şi iar, ani în şir, am avut brusc revelaţia răspunsului de mai sus, care, pus în această ecuaţie, pare firesc, logic, adevărat.

MM a minţit fără să clipească, fără să se îngrijoreze pentru numele şi renumele lui, fără să-i fie ruşine, pentru că asta era misiunea lui potrivită cu structura lui: a unuia dintre acei oportunişti jalnici, care s-au vândut la finalul experimentului comunist. În cazul lui, informator în 1988 şi membru PCR în 1989, într-o vreme când şi curcile simţeau să ceva e pe cale să se schimbe.

Dacă îmi veţi aminti, pentru a o contrapune acestei posibile explicaţii, de evoluţia lui de la Universitate şi de traumele fizice majore suferite acolo, prin prisma acestor date noi, îmi vin în minte două posibilităţi:

Fie el a acţionat (împreună cu alţi aranjori) tocmai cu misiunea de a provoca deznodământul tragic şi represiunea ulterioară, în aceeaşi idee a compromiterii şi reprimării, cu acord popular larg, a opoziţiei reale (Ceea ce s-a şi reuşit: majoritatea populaţiei a condamnat „golaniada”  şi mulţi o fac încă, iar opoziţia politică rămasă a fost cea de carton mucegăit infiltrată masiv cu oamenii lor, pe care o cunoaştem.). Iar rănirea lui gravă a fost un accident, perfect plauzibil într-o poveste în care sunt manevraţi mii de oameni şi nu toţi ştiu despre ce este vorba: în jurul „iniţiaţilor” aranjori trebuie să existe, în orice acţiune de acest fel, masele revoltate credibil.

Fie purtat de valul entuziasmului din Piaţă, şi crezându-se scăpat de sub control, a încercat o lovitură prin care să-şi croiască drum către poziţiile de vârf ale statului şi a fost pur şi simplu „pedepsit”.

Întorcându-mă la încercarea de a explica persistenţa lui în minciună, şi pentru ca să fiu fair până la capăt, trebuie să recunosc că mai există o variantă: cea a bolii psihice. Omul nu a recunoscut pentru că este bolnav şi, în realitatea modificată a bolii lui, lucrurile s-au petrecut şi se petrec altfel, el este un altul decât cel care este în realitate şi aşa mai departe.

Variantă care, pentru simbolistica şi realitatea politică, nici nu mai contează. Răul a fost făcut.

Şi, pe de altă parte, un personaj bolnav este chiar mai uşor de folosit.

Nu-i aşa?

PS – Nu fiţi dezamăgiţi, nu vă lăsaţi pradă deznădejdei, nu vă pierdeţi speranţa. Nu omul l-a inventat pe Dumnezeu, orice ar zice marxiştii noştri culturali.

Iar cu MM nu s-a terminat nimic. Rămân realitatea şi valorile celor peste 3 milioane de semnături pentru familia tradiţională, rămân realitatea şi valorile celor care cred că semenul lor este cel puţin la fel de important ca şi ei, rămân oameni capabili să propună şi să realizeze o adevărată alternativă politică a serviciului în slujba semenilor, nu a acestora în slujba lor. Nu simţiţi, aşa în aer, ca prin 1988-1989, că ceva e pe cale să se schimbe în lume? Şi, de ce nu, şi la noi?

Anunțuri