Buna schimbare (II) se mişcă în limitele libertăţii omului

Toţi trei au trăit într-o epocă cosmogonică, care a prezentat scindări profunde, instabilităţi socio-politice, căutări îndrăzneţe, o mai generală reordonare a ideilor, epocă care are asemănări serioase cu a noastră. (…)

Prin firea sa omul este o fiinţă supusă transformării şi “schimbătoare”, susceptibilă mutaţiilor. Chiar şi în cea mai de jos cădere există cale de ieşire. (…) “Dacă păcătuieşti, accentuează Sfântul Grigorie, întoarce-te pe drumul cel drept; iar dacă păşeşti drept, înteţeşte-ţi eforturile”.

Optimismul lor izvorăşte din faptul că studiază taina omului în conexiune cu taina lui Dumnezeu. Răul nu are ipostază proprie, nu există prin el însuşi, în paralel cu Dumnezeu – aşa cum ar vrea unele religii dualiste. Este privat de fiinţă. Răul este o deviaţie, este produs al folosirii egoiste, interesate a libertăţii de către om. Este vorba de un epifenomen care poate fi îndepărtat, de care omul poate scăpa în colaborare cu factorul dumnezeiesc. Primordial şi dumnezeiesc în noi este tot ceea ce este “conform cu firea”. Ceea ce este “împotriva firii” este produsul unei libertăţi înstrăinate de Dumnezeul Iubirii. “Căci păcatul este înstrăinarea de Dumnezeu”. “Schimbarea în bine” este realizabilă şi se impune ca atare. În ciuda “înstrăinării” şi căderii, firea umană nu a încetat să fie purtătoarea chipului lui Dumnezeu” şi deci, prin natura sa, nu a încetat să fie bună.

(…) Optimismul lor se întemeiază pe faptul că un om nou, un al doilea Adam, şi-a asumat întreaga fire umană, a readus libertatea umană pe drumul iubirii dezinteresate, a realizat buna întoarcere, a dat o nouă orientare neamului omenesc. “Înomenirea lui Hristos este noua mea plăsmuire” apune Grigorie. Înomenirea lui Hristos a adunat “în ea însăşi şi către Dumnezeu, firea umană cea scindată şi fărâmiţată în mii de fărâme”. Hristos a realizat reunirea firii umane în ea însăşi şi în Sine Însuşi şi a rechemat-o la vechea unitate a comuniunii de iubire. Biruinţa este deja săvârşită. Prin evenimentul pascal toate s-au înnoit. Pentru fiecare om se pune acum problema participării la această înnoire. În limbajul creştin codificat această chemare este cunoscută sub termenul de “metanoia” pe care Sf. Grigorie o defineşte ca “întoarcerea către cele superioare”. În dinamica Paştelui, omul este chemat la efortul unei schimbări înnoitoare.

(…) Cei trei sfinţi leagă toate apelurile lor la pocăinţă (metanoia) de evenimentul asumării firii umane de către Hristos şi legăturile Sale cu fiecare persoană. “Cât mai este timp – scrie Sfântul Grigorie – să-L cercetăm pe Hristos, să-L mângâiem pe Hristos, să-L hrănim pe Hristos, să-l îmbrăcăm pe Hristos, să ne adunăm în jurul lui Hristos, să-L cinstim pe Hristos”. Sfântul Ioan Hrisostom vede dezbrăcarea lui Hristos repetându-se în faptul că atâţia oameni lipsiţi de îmbrăcăminte continuă să fie întâlniţi în comunităţile noastre. În persoana lor se repetă foamea şi setea Celui Răstignit.

(…) Însă optimismul lor în ceea ce priveşte cele omeneşti este plin de răbdare. Ei nu văd metamorfoza şi schimbarea petrecându-se forţat – aşa cum mai târziu va încerca să facă Islamul. “Buna schimbare” se mişcă în limitele libertăţii omului. Constant, aceşti mari învăţători ai Bisericii se referă la libertatea persoanei umane, acest “impuls al autodeterminării care desigur este adecvat firii raţionale”. Antropologia celor Trei Ierarhi rămâne antropologia harului şi a libertăţii.

(…) Şi-au asumat iniţiative creatoare, practice, înăuntrul societăţii. Încă preot, în Antiohia, Sfântul Ioan Hrisostom a pus în mişcare oameni şi multe bunuri pentru a asigura întreţinerea a 3.000 de văduve şi a sute de străini, bolnavi, prizonieri. În Constantinopol, o dată cu noile posibilităţi pe care i le oferă tronul arhiepiscopal, oferă asistenţă la 7000 de săraci.

Sfântul Grigorie merge în capitala imperiului, atunci când toate sunt întunecate şi fără de speranţă din cauza dominaţiei arienilor, pentru a se dedica acolo unei bătălii crunte şi pentru a schimba mersul lucrurilor. Imediat după aceea, părăseşte tronul patriarhal pentru a înlesni pacea între partidele ortodoxe.

Activitatea Sfântului Vasile cel Mare apare literalmente ca surprinzătoare prin complexitatea şi prin dinamica ei socială, prin organizarea “unui oraş nou” care mai târziu va primi numele lui, “Vasiliada” – despre care el însuşi a evitat să scrie – cu spitale, orfelinate, case de oaspeţi, şcoli, ateliere. Pentru funcţionarea acestuia a mobilizat o mulţime de oameni pe baza unui plan social sistematic concret, a cărui realizare a urmărit-o el însuşi pas cu pas “imitând slujirea lui Hristos”.

(…) Cei trei sfinţi i-au întâmpinat cu dragoste părintească şi cu smerenie pe cei neputincioşi şi cu demnitate şi bărbăţie nobile pe cei puternici. Este arhicunoscută atitudinea Sfântului Vasile în faţa împăratului Valens, precum şi critica Sfântului Ioan faţă de abuzurile împărătesei Eudoxia. Toţi trei au primit atacuri nu numai din partea factorilor politici, ci şi din partea celor bisericeşti. “Să nu văd în faţa ochilor – scrie Sfântul Grigorie, rezumând în acest punct experienţa celor trei – pe episcopii cei răi… Urăsc învăţătura când viaţa o contrazice”. Au trudit pentru o schimbare spre mai bine, cu entuziasm şi generozitate, păstrându-si fiecare particularităţile şi personalitatea sa. (Va urma)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.