Întoarcerea din exil (Duminica Fiului Risipitor) – Pregătirea pentru Postul Paştilor

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile celei de-a treia duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post.

Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea. O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o impropiem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea chiar foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă” în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după o altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.

Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă” a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică astfel încât ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, înstrăinarea de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu.

Este uşor să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile, sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.

Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: întâi de toate, viaţa şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi – în Botez – noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice.  Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin El cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de fi Fiul lui Dumnezeu. Şi toate acestea le-am pierdut, toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin „păcatele” şi „greşelile” personale, ci şi prin păcatul păcatelor, îndepărtarea dragostei mele de Dumnezeu, preferând „ţara îndepărtată” în locul minunatei Case a Tatălui.

Biserica este însă aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, spune Condacul acestei zile, întru răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi.

Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce; …mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând în lacrimi: primeşte-mă ca unul din slujitorii Tăi.

O particularitate liturgică a acestei Duminici a Fiului Risipitor trebuie menţionată aici în mod special. La utrenia de Dumnici, după solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136:

 La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucurie mele.

Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea lui de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou; ca unul ce nu poate fi niciodată pe deplin satisfăcut de nimic din această lume decăzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al Absolutului.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s