Crăpătura împărăţiei cereşti

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile ultimei duminici dintre cele care pregătesc intrarea în post.

Povestea cuprinsă în pericopa Duminicii Lăsatului sec de brânză ne vorbeşte despre profetul Iona, căruia Dumnezeu îi spune: „Scoală şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa mea!”

În loc să urmeze poruncii, Iona se urcă pe o corabie cu care să ajungă la Taris. De-abia pornită însă corabia, că începe o furtună puternică care e gata să o sfărâme, iar tragerea la sorţi îl desemnează pe profet ca fiind cel vinovat de furia mării. Iona recunoaşte şi cere să fie aruncat în apă deşi corăbierii încearcă să ducă corabia la mal pentru a nu face pierdere de viaţă omenească. În mare, Iona este înghiţit, din porunca Domnului, de un peşte mare în interiorul căruia stă trei zile, timp în care se căieşte, iar Dumnezeu dă poruncă peştelui să-l lepede pe ţărm unde iarăşi primeşte cuvântul Lui de a se duce la Ninive pentru a vesti cetăţii că în patruzeci de zile va fi distrusă.

Iona duce cuvântul Domnului, iar Ninivitenii îl cred. Se îmbracă în sac, cei mari şi cei mici şi ţin post cu toţii chiar şi cu animalele lor. Însuşi regele leapădă veşmântul cel scump, se acoperă cu sac şi se culcă în cenuşă, împreună cu toţi supuşii săi cere îndurarea lui Dumnezeu şi se întorc de pe calea cea rea. Iar Dumnezeu îi iartă.
Ninivitenii nu au stat pe gânduri, ei nu s-au îndoit de autenticitatea mesajului şi nici nu au pus în cumpănă viaţa cea rea pe care o mare parte o duceau, abandonând păcatul. Mai mult chiar, cei buni s-au căit, rugat şi au postit cot la cot cu cei răi. Şi chiar dacă nu toţi păcătoşii au făcut acestea, le-au făcut totuşi suficient de mulţi pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu pentru toţi, căci Dumnezeu era hotărât să-i pedepsească dar era hotărât şi să-i ierte. De aceea – spune Sf. Ioan Gură de Aur – îi anunţă de nenorocirea care trebuia să se întâmple: ca să nu facă ceea ce poruncise să se vestească. “Însă pentru ce hotărăşte El un termen aşa de scurt de iertare? Pentru ca tu să cunoşti fapta cea bună a ninivitenilor, care în aşa puţine zile s-au pocăit de aşa multe păcate şi le-au stârpit. Totodată trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăinţă atât de scurtă pentru atât de multe păcate; de aceea nu trebuie să cazi în deznădejduire, măcar de-ai fi săvârşit mii de păcate.” şi continuă Sf. Ioan Hrisostom în omilia la această duminică: “Aşadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu trebuie să se teamă de post, ci să se teamă de viaţa cea desfătată, de lăcomie, de îmbuibare. Îndoparea şi îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei şi au adus-o aproape de pieire. Postul însă iarăşi a întărit cetatea.”
Condiţia libertăţii noastre adevărate şi a bucuriei necontenite este scăparea din robia păcatului, iar povestea pericopei ne precizează – spune Schmemann – “condiţiile acestei eliberări.”

Prima este postirea – refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre căzute ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. (…)

Cea de a doua condiţie este iertarea – că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire.

A ierta este a pune între mine şi vrăjmaşul meu iertarea lui Dumnezeu însuşi. A ierta este depăşirea punctului mort în relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos. Iertarea este crăpătura împărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută. În sâmbăta de dinaintea acestei duminici, Biserica pomeneşte pe toţi cei luminaţi prin postire, pe sfinţii care ne sunt modele în post şi pocăinţă, adică pe drumul eliberării noastre. În acest moment al pregătirii Postului Mare se realizează “tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nici o altă bucurie, nici un alt ţel…
Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajama lui plângea tânguidu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie ce am pătimit eu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară, ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară.

Deci: “Vremea postului să o începem luminat, supunân-du-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne de bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.