„Drepturile sexuale” – Ameninţarea drepturilor omului în numele drepturilor omului! Principalele ţinte sunt familia şi intimitatea personală.

Stephen K. Baskerville (n. 15 oct. 1957) este un autor american specializat în științe politice și descris de unele surse ca o autoritate în materie de divorț, custodia copilului și dreptul familiei. Este profesor asociat la Colegiul Patrick Henry. Website personal: www.stephenbaskerville.net

Traducere șBaskeville_Stephen-fulli adaptare cu permisiunea autorului după „The Independent Review”, v. 16, n. 3, Iarna 2012, ISSN 1086–1653, Copyright © 2011, pp. 351–379

Ceva tulburator se petrece in politica drepturilor omului. Candva, drepturile omului erau vazute ca o chestiune prin care se punea presiune internationala asupra regimurilor autoritare, pentru a stopa reprimarea oamenilor din acele regimuri. Totusi, cu putine discutii sau examinare, termenul drepturile omului s-a transformat in ceva mult mai extins. Putem spune, fara prea mare exagerare, ca a devenit un sac, deschis tuturor, in care oricine poate arunca orice fel de agenda politica, oricat de diferita ar fi ea de intelesul original al termenului. In numele drepturilor omului facem acum campanii de legiferare a unor politici sociale controversate si revendicam autoritatea de a invata alte tari cum sa-si conduca programele sociale si cum sa-si prioritizeze cheltuielile. Inventiile recente permit incriminarea pentru incalcarea „drepturilor omului” nu doar a oficialilor guvernamentali, ci si a cetatenilor privati. Termenul drepturile omului este folosit, incredibil, in rationalizarea suspendarii dreptului acuzatului de a-si confrunta acuzatorii si a incarcerarii fara proces. Ne falim acum ca supraveghem modul in care persoane private isi urmeaza vietile in intimitatea casei lor si ii condamnam pentru „violarea drepturilor omului” daca nu suntem de-acord. Unele campanii conduse acum in numele drepturilor omului au scopuri exact opuse fata de ce inteleg cei mai multi oameni prin drepturile omului, pana la punctul in care „drepturile omului sunt amenintate in numele drepturilor omului” („Despre Drepturile Omului”, 1998).

Desi tendintele acestea pot fi vazute pe mai multe fronturi, cea mai acida – probabil cea mai abrupta ruptura in politica drepturilor omului astazi – implica prevederi legate de familie, gen si sexualitate.

Natura inovatoare a politicilor drepturilor omului nu este intru-totul noua. Agenda moderna a drepturilor omului a inceput ca urmare a Holocaustului, cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948. Desi acel document non-obligatoriu – urmat de mai multe tratate obligatorii – incorpora protectii standard fata de politicile de drept traditionale ale Vestului, el a inclus de asemenea mai multe dispozitii controversate, considerate traditional „problemele ale politicii sociale” (Art. 22–27).

Drepturile „de prima generatie” erau garantii de baza, protejate prin Pactul International cu privire la Drepturile Civile și Politice (International Covenant on Civil and Political Rights – ICCPR; Adunarea Generala a Natiunilor Unite [UN] 1966a): libertatea de exprimare si expresie, religie, asociere si intrunire, protectii procedurale, procesul juridic corect si egalitatea in fata legii. Astfel limitate, drepturile omului au universalizat de fapt libertatile de care se bucura in mod traditional marea majoritate a Vestului.

Acestor drepturi traditionale, Pactul International cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale (International Covenant on Economic, Social, and Cultural Rights – ICESCR; Adunarea Generala UN 1966b) le-a adaugat o „a doua generatie” de drepturi in zone mai controversate, ca dreptul la „securitate sociala”, ocuparea fortei de munca, anumite nivele de salarii si un anumit „nivel de viata”, hrana, imbracaminte, locuinta, ingrijire medicala, educatie, timp liber si „servicii sociale”, dispozitii care nu au limitat actiunea guvernului, ci dimpotriva, o cer, masuri pentru care cineva trebuie sa plateasca.

A doua generatie de drepturi a provocat critici ascutite. Unii le vad ca subminand necesitati mai importante si mai urgente. „Slabesc opinia publica asupra drepturilor de baza, drepturile de prima generatie”, scrie un critic, „deodata suna ca si cum ar exista un echivalent moral intre un guvern care nu acorda ajutoare de somaj destul de mari si un guvern care vinde oameni… in sclavie… Au… facut sa para ieftina intreaga discutie asupra drepturilor omului”. Deoarece drepturile de a doua generatie inseamna costuri care sunt peste puterile unor state, includerea lor in categoria „drepturile omului” face ca acestea sa sune ca niste distante, vagi obiective politice de urmarit undeva in viitor si nu cereri dreptate care pot si ar trebui sa fie indeplinite astazi (Johnson 2008, 80–82, subliniere in original).

Mai serioasa, totusi, este acuzatia ca insasi definitia expansiva a drepturilor omului ameninta libertatea, o viziune similara cu argumentul lui Frederic Bastiat despre diferitele principii ale Revolutiei Franceze: „M. De Lamartine mi-a scris intr-o zi: ‘Doctrina ta este doar jumatatea programului meu; te-ai oprit la libertate; eu continui pana la fraternitate’. I-am raspuns: ‘A doua parte a programului tau va distruge prima parte.’ Si, de fapt, imi este chiar imposibil sa separ cuvantul ’fraternitate’ de cuvantul ‘voluntar’. Imi este chiar imposibil sa concep fraternitatea ca aplicata legal, fara libertate fiind legal distrusa, si justitia fiind legal calcata in picioare.’’ ([1848], 1995)

Cele doua categorii de drepturi asuma statului roluri diametral opuse. „Listele timpurii cu drepturile politice se interesau in principal despre guverne care fac lucruri pe care nu ar trebui sa le faca, si nu despre incapacitatea lor de a face lucruri pe care ar trebui sa le faca”, scrie James Nickel (2007, 12). O importanta implicatie a fost mult sub-apreciata: pe cand intelesul originar al drepturilor omului diminua uniform puterea guvernului, noua lor forma o sporeste.

Acea represiune a guvernului a fost ceea ce a dus, originar, la campaniile pentru drepturile omului – ipoteza prin care publicul a fost castigat pentru agenda drepturilor omului si care continua sa justifice interventia pentru majoritatea oamenilor – si se poate vedea clar din literatura chiar si azi. „Cand guvernele fac lucruri cumplite si nedrepte cetatenilor, suntem predispusi sa descriem acele actiuni ca violare a drepturilor omului”; asa isi incepe Nickel cartea sa recenta, autoritara, Logica Drepturilor Omului, scriind despre „aplicarea de norme internationale care sa impedice guvernele sa faca face lucruri oribile cetatenilor lor”. In acelasi fel afirma: „Guvernele sunt destinatarii lor primari’’ (2007, 1, 7, subliniere adaugata). O autoritate, citand activisti ai drepturilor omului, conclude (cel putin teoretic): „legea drepturilor omului nu este interesata de tortura, daca e practicata de un vanzator de droguri ca sa stoarca bani de la client, ci doar daca e practicata de un ofiter al statului’’ (Laughland 2008, 14). Continuand dispozitii de drept constitutionale datand cel putin pana la Magna Carta, si care au impus respect aproape universal timp de secole, legea drepturilor omului isi deriva autoritatea morala din consensul nostru impotriva represiunii exercitate de guvern.

Toate acestea s-au schimbat dramatic si, totusi, fara nici o discutie publica practic. Astazi, aproape oricine se poate vedea vinovat ca „abuzeaza drepturile omului”. Cateva tendinte au contribuit la aceasta desfasurare. Intr-un numar de cazuri proeminente – mergand tocmai pana la Holocaust – drepturile omului au fost incontestabil violate de catre oficiali de nivel scazut, desi in cele mai multe instante acei angajati civili si militari nu au fost urmariti in justitie.

In ultimii ani, au comis atrocitati oameni care nici pe departe nu erau oficiali ai guvernului: cele mai proeminente exemple sunt Bosnia si Rwanda. Intr-adevar, faptul ca intregi populatii au fost implicate in atrocitati hidoase a dat nastere unui nou camp de cercetare cunoscut ca „justitie de tranzitie”, in care tribunale speciale sunt create pentru a se ocupa de cei peste acoperirea tribunalelor nationale si de cazuri in care limbaje cvasi-religioase si cvasi-terapeutice (folosind termeni ca „vindecare” si „ispasire”) sunt invocate pentru a face punte intre cei ce pot fi adusi in fata justitiei si mase de populatii ale caror numar este prea mare dar a caror culpabilitati sunt prea vizibile pentru a le matura sub pres.

Important in aceeasi masura totusi, aceasta deraiere a fost condusa de  o viziune a drepturilor omului care le face proprietate nu a populatiei universale (asa cum si sugereaza termenul) ci a unor grupuri specifice in cautare de „putere”, asa cum scrie un avocat: „Astazi, recurgerea la discursuri cu drepturile omului pentru a face revendicari in numele unor indivizi sau anumitor grupuri sociale este atat de raspandita in politica internationala incat poate fi descrisa ca ‘hegemonica’.”

Un discurs confuz despre „drepturile omului”, nu un discurs despre substanta specifica unui anumit drept, este vazut ceva mai mult decat doar un „instrument politic folositor”, fiind folosit mai putin spre a scoate persoane din represiune si mai mult spre a promova agende politice (de exemplu, impotriva „corporatiilor multi-nationale”) (Steans 2010, 76). In aceasta viziune, drepturile omului nu sunt „universale” si aplicabile in mod egal tuturor. In schimb, sunt un mijloc sau „instrument” pentru alte, mai multe, ramificatii politice care beneficiaza de anumite interese in lupta pentru „putere” impotriva altora.

„Legea internationala a drepturilor omului e un mijloc de schimbare pasnic, dar foarte puternic”, scrie Geraldine Van Bueren. „Drepturile omului sunt despre redistribuirea pasnica a puterii inegale. Esenta… drepturilor sociale si economice este faptul ca implica redistributia, o sarcina cu care, in ciuda viziunii drepturilor omului, cele mai multe curti constitutionale si tribunale regionale si internationale sunt explicit inconfortabile” (1999, 680). In aceasta viziune, drepturile omului nu sunt o continuare a constitutionalismului, limitand puterea si abuzurile guvernului. In schimb, sunt ce Van Bueren numeste „ideologie”, rationalizand si conferind putere crescuta unora pentru a o folosi impotriva altora.

Nicaieri nu e aceasta viziune mai avansata ca acolo unde drepturile omului sunt invocate pentru a sustine inovatii in politica sociala, privind cu precadere familia, relatiile dintre sexe si sexualitatea. Aceasta zona a drepturilor omului este de departe cea mai militanta si incarcata ideologic. „Incorporarea problemei drepturilor femeilor in practica drepturilor omului este un proces revolutionar si evolutionist” (Thomas si Beasley 1993, 62). Feministii recunosc si chiar celebreaza impingerea „revolutionara” a agendei lor si cat de profund au alterat tocmai termenul de drepturile omului, de multe ori impotriva dorintelor celor care intentionau sa opreasca reprimarea. „In timpul ultimilor douazeci de ani, campanile si interventiile miscarilor feministe de peste tot in lume au fortat miscarea drepturilor omului sa sufere o schimbare radicala prin a redefini conceptul de ‘drepturile omului’. Desi dedicati notiunii de „drepturile universale ale omului”, activistii feministi si cercetatorii au sustinut totusi ca drepturile omului nu sunt statice sau fixe, ci sunt determinate de momente si provocari istorice… in derulare, expandand intelesul de ‘drepturi’ pentru a incorpora propriile lor nevoi si sperante” (Bahar 1996, 105).

Aceasta expunere recunoaste deschis ca feministii au politizat drepturile omului si le-au insusit pentru a inainta „provocarea” politica a unui interes sectionat. „Grupurile femeilor… utilizeaza tot mai des limbajul drepturilor in provocarile cu privire la gen”, un invatat feminist recunoaste (Steans 2010, 75)[1]. Iarasi deci, drepturile omului s-au schimbat dintr-un cod universal de drepturi specifice care sa fie protejate in mod egal pentru toti intr-un ‘limbaj’ sau ‘discurs’, un ‘instrument’ retoric bun de invocat la momentul convenabil de catre ‘grupuri sociale specifice’ pentru a inainta ceea ce in realitate e de fapt urmarirea unei ‘puteri’ auto-interesate: „Limbajul drepturilor omului si congresul drepturilor omului ofera un instrument util activistilor in cautarea ‘emanciparii’ femeilor” (Steans 2010, 75, 85).

Mai mult decat principii fixe, argumenteza influenta Charlotte Bunch, „drepturile omului sunt dinamice si flexibile, oferind un limbaj util, in care sa incadreze probleme, si un instrument politic puternic pentru avansarea obiectivelor feministe” deoarece imprumuta „gravitate” acelei agende politice (mentionata in Steans 2010, 78). Acest refren se repeta aproape cuvant cu cuvant in zeci de articole care satureaza auto-referentiala lume a burselor feministe. „Discursul drepturilor omului este un instrument important in influentarea proceselor politice la nivel national si international”, scrie Donna Sullivan. „Abuzurile cu privire la gen mai au inca pana vor fi integrate pe deplin in acel discurs” (1995, 126).

Aceasta reincadrare a drepturilor omului reprezinta o modificare imensa. Capitalul moral construit in decenii de munca periculoasa impotriva represiunii, torturii, crimelor in masa si a altor atrocitati ale regimurilor de stanga si de dreapta, este disponibil unui interes ideologic spre a fi insusit pentru justificarea unei fortari pentru putere politica. Feministii chiar se lauda ca fac mai mult decat sa redefineasca drepturile omului:

„Activistii feministi ai drepturilor omului… fac mult mai mult decat pur si simplu sa extinda notiunea de ‘drepturile omului’. Ei pun sub semnul intrebarii fundatiile politice si sociale pe care notiunea de ‘drepturi’ se sprijina; ei submineaza diferenta dintre public si privat si provoaca tocmai contractul social, care e baza acestor diferente. Pentru a incorpora cererile… acestei miscari, prin urmare, inseamna mai mult decat a se focaliza pe drepturile umane ale femeilor; se cere o redefinire a definitiei de ‘drepturile omului’, a teoriei contractului social, a teoriei familiei si a relatiei dintre stat si cetatean.” (Bahar 1996, 107).

Redefinirea feminista a drepturilor omului inverseaza in mod direct intelegerea traditionala a termenului, si facand asta submineaza fundatia si principiile care au protejat drepturile in mod traditional timp de decenii. Departe de a proteja individul de intruziunea statului, intelegerea feminista a drepturilor omului creeaza o etica foarte invaziva bazata pe o negare fundamentala a oricarei distinctii dintre public si privat sau a unei sfere de viata dincolo de raza puterii de stat. Principalele tinte sunt familia si intimitatea personala.

Sursa şi mai multe: http://www.culturavietii.ro/2018/01/09/sexul-si-problema-drepturilor-omului-de-stephen-baskerville/

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.