Călătoria către Viaţă

Fragmente din cartea „Postul cel Mare” de Alexander Schmemann

 Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoască încotro se îndreaptă. La fel  şi cu Postul. Mai presus de orice, Postul este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa sunt Paştile, „Praznic al praznicelor”. El este pregătirea pentru „plinirea Paştilor, descoperirea cea adevărată”. De aceea, trebuie să începem prin a încerca să înţelegem legătura dintre Post şi Paşti, pentru că aceasta descoperă ceva esenţial, ceva fundamental referitor la credinţă şi la viaţa noastră creştină.

… De ce putem cânta aşa cum o facem în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ? Cu ce înţeles prăznuim, aşa cum afirmăm că o facem: moartea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi şi nesfârţite vieţi… ? Răspunsul la toate aceste întrebări este noua viaţă, care a răsărit din mormânt, ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor ce credem în Hristos. Şi ne este dată în ziua Botezului nostru, în care, aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii. Astfel, de Paşti prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva ce s-a petrecut şi se petrece cu noi. Pentru că fiecare am căpătat darul acestei vieţi noi, puterea de a o primi înăuntrul nostru şi de a trăi după rânduielile ei. Este un dar care schimbă total atitudinea noastră faţă de orice în această lume, inclusiv faţă de moarte. prin acest dar putem afirma cu bucurie: Moartea nu mai există. O, dar moartea este încă acolo, să fim siguri, încă o înfruntăm, iar într-o zi va veni să ne ia. Căci în aceasta stă întreaga noastră credinţă: prin propria Sa moarte, Hristos a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o trecere, un „Paşti” – către Împărăţia lui Dumnezeu, schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală. Cu moartea pre moarte călcând, ne-a făcut părtaşi la Învierea Sa. Acesta este motivul pentru care. la sfârşitul Utreniei Paştilor spunem: Hristos a înviat şi viaţa stăpâneşte! Hristos a înviat şi nici un mort nu rămâne în mormânt!.

Aceasta este credinţa Bisericii, mărturisită şi arătată prin nenumăraţii săi sfinţi. Oare nu ni se confirmă zilnic că aceasta credinţă o avem foarte rar, că tot timpul risipim şi înşelăm viaţa cea nouă pe care am primit-o ca pe un dar, şi că, de fapt, noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi, ca şi cum acest unic eveniment nu ar avea nici un sens pentru noi? Toate acestea se petrec din cauza slăbiciunii noastre, din cauza imposibilităţii noastre de a trăi statornic în credinţă, nădejde şi dragoste, la acel nivel către care Hristos ne-a ridicat când a spus: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa. Pur şi simplu uităm toate acestea – atât de ocupaţi, atât de adânciţi suntem în problemele noastre cotidiene – şi pentru că uităm, cădem. Iar din cauza acestei uitări totale, din cauza acestei căderi şi a acestui păcat, viaţa noastră devine din nou cea vecheneînsemnată, tristă, şi în cele din urmă, zadarnică – o peregrinare lipsită de sens catre un sfârşit al vieţii fără sens. Reuşim să uităm chiar şi moartea, iar atunci, pe neaşteptate, în mijlocul vieţii noastre fericite se apropie – înfricoşătoare, implacabilă, absurdă… Trăim ca şi când El nu ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a creştinătăţii noastre.

Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce sunt Paştile, de ce este nevoie de Post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, Toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să recăpătăm vedere şi gustul acestei vieţi noi pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea. Cum putem iubi şi dori ceea ce nu cunoaştem? Cum putem aşeza mai presus de orice altceva în viaţa noastră, ceva ce nu am văzut şi de care nu m-am bucurat? Pe scurt: cum putem căuta o împărăţie despre care nu ştim nimic? Slujbele Bisericii au fost de la început şi încă sunt intrarea noastră înăuntru, comuniunea noastră cu viaţa cea nouă a Împărăţiei. Biserica ne descoperă prin viaţa sa liturgică ceva despre care urechea nu a auzit, ochiul nu a văzut ce încă nu a intrat în inima omului, dar Dumnezeu l-a pregătit pentru cei ce-L iubesc pe El. Iar în centrul acestei vieţi liturgice, ca inimă şi apogeu al său, precum soarele care răsărind pătrunde în tot locul, stau Paştile. Aceasta este uşa deschisă în fiecare an către negrăita frumuseţe a Împărăţiei lui Hristos, este pregustarea bucuriei veşnice care ne aşteaptă, slava biruinţei care, deşi nevăzută, umple deja întreaga Creaţie: Moartea nu mai există! Slujbele Bisericii, în totalitatea lor, gravitează în jurul Paştilor şi, prin urmare anul liturgic, adică succesiunea timpurilor liturgice şi a praznicelor, devine o călătorie, un pelerinaj către Paşti, Sfârşitul care este în acelaşi timp şi Începutul: sfârşitul tuturor celor vechi, începutul vieţii celei noi, puntea statornică ce leagă această lume cu Împărăţia deja descoperită prin Hristos.

Şi totuşi, viaţa veche, cea a păcatului şi a meschinăriei, ne este uşor de biruit şi de schimbat. Evanghelia aşteaptă şi cere de la om un efort de care, în starea sa actuală, este practic incapabil. Suntem ispitiţi cu o privelişte, un ţel, un fel de viaţă care sunt atât de mult peste posibilităţile noastre! Chiar şi apostolii, când au auzit învăţăturile Domnului lor, L-au întrebat cu deznădejde: Dar cum poate fi posibilă aceasta? Într-adevăr, nu este uşor să respingem un ideal de viaţă mărunt – construit pe grijile zilnice ale căutării bunurilor materiale, siguranţei şi plăcerii – pentru un ideal de viaţă în care desăvârşirea este scopul ultim: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este!

Lumea aceasta, prin toate mijloacele sale de comunicare, ne îndeamnă: Fii fericit, ia-o domol, urmează calea cea mai simplă! Hristos spune în evanghelie: Alege calea cea strâmtă, luptă şi pătimeşte, pentru că aceasta este calea către singura fericire adevărată...

În Biserica primară, scopul principal al Postului era să pregătească „catehumenul”, adică pe creştinul nou convertit pentru Botez (care, în vremea aceea, se săvârşea în timpul Liturghiei pascale). Dar chiar şi atunci când Biserica arareori mai boteza adulţi, iar instituţia catehumenatului dispăruse, scopul fundamental al Postului a rămas neschimbat. Cu toate că noi suntem botezaţi, risipim şi înşelăm permanent ceea ce am primit la Botez. De aceea, Paştile este întoarcerea noastră anuală la propriul nostru botez, pe când Postul este pregătirea noastră printr-un efort încet şi susţinut pentru a realiza la sfârşit propria noastră „trecere” sau „pascha” (paşti) către viaţa cea nouă în Hristos…

O călătorie, un pelerinaj! Totuşi, îndată ce începem acest pelerinaj, îndată ce facem primul pas în „tristeţea strălucitoare” a Postului, vedem – foarte, foarte departe – destinaţia. Aceasta este bucuria Paştilor, este intrarea întru slava Împărăţiei. Şi este această vedere, pregustarea Paştilor, care face tristeţea Postului strălucitoare şi ostenelile noastre postitoare o „primăvară duhovnicească”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.