Pentru prietenii mei mai recenţi reiau seria de analize asupra islamizării Europei, pe care am demarat-o la începutul anului trecut, pentru a-i ajuta să cuprindă, în cazul în care nu au făcut-o deja amploarea acestei posibile catastrofe civilizaţionale.

Nu, eu nu sunt Charlie ….Charlie Hebdo este o fiţuică vulgară, care dispreţuieşte opiniile ce diferă de ale sale, care, sub acoperirea libertăţii de expresie, îşi permite toate provocările. Charlie Hebdo este o revistă agresivă, care exploatează filonul urii faţă de religii, trecând pasămite prin u…mor. Charlie Hebdo este după imaginea societăţii atee de stânga europene, un furnizor de ranchiună şi un duşman al respectului şi fraternităţii între popoare şi între oameni, oricare ar fi diferenţele lor, rasa, culoarea, religia. Refuz deci să iau parte la o “sfântă alianţă republican” pro_Charlie pentru că, pur şi simplu, nu înţeleg ce ar trebui să apăr. …Da, prezint omagiul meu victimelor. Dar nu, nu i-l prezint şi lui Charlie HebdoPrinţul Charles-Philippe d’Orleans, duce de Anjou (mai mult aici).

Discuţiile politice şi din media despre crimele de la Charlie s-au axat, în general, pe libertatea de exprimare (sfântă şi fără limite, când „exprimarea” este în acord cu corectitudinea politică, de condamnat, chiar penal, atunci când contravine acesteia) şi iraţionalul unor astfel de crime, fără a coborî către situaţia de fond: islamizarea masivă a Europei de Vest, a cărei dramatică consecinţă va fi sfârşitul civilizaţiei iudeo-creştine din această parte a lumii. Voi încerca în cele ce urmează să redau pe scurt, dar cu informaţiile necesare pentru a-l înţelege, filmul acestui fenomen în dezvoltare, despre care oamenii politici se feresc să vorbească, iar ceilalţi nu ştiu aproape nimic.

Dincolo de declaraţiile publice, de întâlnirile la nivel înalt, de marşurile comune ale liderilor politici ai statelor , realitatea este una aproape imposibil de combătut: cel puţin prin sporul demografic, dacă nu şi prin confruntări sângeroase, Europa de Vest va fi, în 30-50 de ani, islamică. În această realitate, cei aproape 4 milioane de francezi prezenţi pe străzile Parisului s-ar putea să fie reprezentaţi, peste 30-40 de ani, judecând după trendul actual,  de doar 2 milioane dintr- o populaţie nemusulmană de cca 25 de milioane. În acelaşi timp, în Franţa vor putea exista către 25 de milioane de musulmani.

Creşterea populaţiei musulmane are loc pe trei căi:

  1. Natalitatea superioară celei a nativilor europeni (indicele de fertilitate peste 2 şi chiar peste 3, adică în locul a doi musulmani din prezent vom avea în viitor 2 şi ceva, 3 şi ceva, poate mai mulţi, în timp ce al nativilor coboară cel mai adesea sub 1, adică doi nativi ai momentului actual vor fi înlocuiţi de unul sau mai puţin, şi aşa mai departe).
  2. Aportul imigraţional tot mai mare – imigraţia netă în Uniunea Europeană (de fapt chiar în statele vizate de această analiză) a ajuns la circa 2 milionae persoane pe an ceea ce înseamnă o triplare faţă de 2002 şi este aşteptat să mai crească date find evoluţiile din lumea arabă.
  3. Convertirea la islam (mai ales în închisori, în care procentul de infractori musulmani este net superior celor din naţiunea gazdă).

Conform International Journal of Environmental Science and Development, Vol. 1, No. 2, June 2010: în Europa   de Vest şi Centrală numărul musulmanilor a crescut de la cca 414.000 (1950) la 23.000.000 (2010). Aportul Cehiei, Slovaciei, Ungariei şi Poloniei a fost în 2010 de numai cca 55.000 de musulmani, adică cei 23 de milioane sunt răspândiţi în restul ţărilor vest, nord-vest, şi  sud-vest europene plus, din zona central, Germania, Austria şi Elveţia. Dacă scădem şi aportul celor patru la 1950 (19.183) rezultă că numărul musulmanilor a crescut în restul ţărilor, generic cunoscute ca alcătuind Europa de Vest, în 60 de ani de circa 58 de ori. Un trend similar ar însemna că peste 30 de ani populaţia musulmană a Europei ar putea fi de aproape 700 de milioane. Evident că în realitate lucrurile nu stau chiar aşa şi că apar tot felul de factori care reduc această estimare pur aritmetică. Oricum, pentru orizontul anului 2050 estimările fluctuează între cele mai optimiste, de obicei cele oficiale, de 20 %, şi cele mai realiste, ale instituţiilor şi analiştilor independenţi, care vorbesc de aproape 50 % prezenţă musulmană.

Din cauza migraţiei şi a sporului natural al acesteia, dacă în 2004 încă se mai estima că populaţia UE va scădea cu 16 milioane până în 2060, în 2009 estimările erau că ea va creşte cu 10 milioane.

Datele statistice oficiale privind demografia musulmanilor sunt, în toate statele în care s-au format zone compacte autonome, pur estimative şi, de obicei, sub cele reale, tot aşa cum şi cele privind tendinţele sunt “cosmetizate” pentru a nu panica populaţia nativă, încă majoritară. De fapt,  în aceste microstate musulmane, în care restul instituţiilor statului gazdă (mai puţin cele de protecţie socială) nu mai acţionează, este aproape imposibil să se facă recensăminte.

Califat. Cum? Cu ce costuri?

După cum vedem este vorba de un fenomen normal al creşterii unei populaţii şi scăderii alteia cel puţin prin simpla diferenţă dintre sporul natural pozitiv al uneia şi cel negativ al celeilalte, ceea ce în sine, dat fiind faptul că majoritatea musulmanilor sunt persoane dispuse la o convieţuire paşnică, nu ar fi o problemă. Punctul nevralgic, al acestei tendinţe şi probabile situaţii viitoare, îl constituie însă orientarea de stânga profundă în mediul politic şi în societatea vest-europeană,  interesele politice şi financiare ale unor persoane sau grupuri potente financiar şi influente din lumea arabă, imamii radicali, grupurile islamice extremiste, care au anunţat public şi urmăresc cu perseverenţă şi violenţă, în fiecare dintre statele Europei de Vest, ca şi în restul lumii, impunerea unui stat islamic bazat pe legea islamică Şaria în care dreptul la identitate al celorlalţi şi toate normele democratice ar fi excluse cu desăvârşire. Acest orizont musulman al Vestului pare destul de sigur; rămâne doar de stabilit dacă în 30, 40 sau 50 de ani. Problema care se pune în acest moment este cum se va face, cu ce costuri şi cu ce formă finală. La aceste întrebări pot fi date în acest moment trei răspunsuri generale:

  1. Prin sporul natural. Cu pierderea vechii identităţi a statului respectiv, dar cu

posibilitatea continuării unei existenţe comune a celor două comunităţi etnico-religioase. Este varianta paşnică, în care elementele radicale, care agită acum apele, care au decretat zonele interzise, care distrug bunuri şi infrastructură şi ucid oameni, care resping total autoritatea statului gazdă, ar fi neutralizate atât prin acţiunea autorităţilor cât şi prin respingerea lor şi a programului lor de către comunitatea din care provin. Este varianta care presupune existenţa unei tranziţii conştiente, pregătite, pentru care există o strategie şi un plan de derulare în colaborare cu lideri moderaţi ai musulmanilor. O tranziţie paşnică prin care realizările fostei civilizaţii iudeo-dreştine, ar contribui direct în construirea unei noi civilizaţii apusene.

  1. Prin sporul natural, dar grăbită de evoluţii violente. Este o primă variantă,

care implică şi războiul între elementele radicale ale celor două comunităţi, război în care vor fi atraşi mai ales tinerii şi adolescenţii, şi care va produce numeroase victime în rândul întregii populaţii, şi în care autorităţile statelor, paralizate de propriile otrăvuri ideologice cu care şi-au injectat cetăţenii, vor ceda puterea. Vest-europenii nativi, a căror identitate a fost zdruncinată, negată sau/şi anihilată din chiar interiorul sistemului politic occidental prin impunerea ideologiilor marxismului cultural – ateism, multiculturalism, corectitudine politică, ruperea de tradiţii, distrugerea familiei, identitate de gen – se vor trezi buimaci şi fără apărare în faţa mult mai vigurosului, motivatului şi carismaticului  Islam. Unii se vor converti din propria dorinţă, alţii pentru a supravieţui, alţii vor pleca în alte state, încă sigure, mulţi vor cădea victime noilor reguli de existenţă publică şi privată.

  1. Fără califat; deocamdată. Evoluţiile din stradă, cele politice şi  radicalizarea

masivă a populaţiei gazdă, ca răspuns la atacurile, violenţele şi încercării de a prelua puterea în stat de către islamişti, vor duce la instaurarea unor regimuri de forţă în care se va trece la expulzări şi exterminări în masa ale membrilor comunităţii musulmane, până la deplina ei eliminare sau până la diminuarea şi aşezarea ei sub reguli extrem de stricte de integrare.

Ce e de făcut?

După cum spuneam, în afara unor voci izolate şi nu din prima linie, sau de cei din zona dreptei naţionaliste, decidenţii politici din aceste state, cât şi cei ai UE aleg să nu vorbească despre acest fenomen (se gândesc oare totuşi la ceea ce se întâmplă?), preferă să meargă înainte pe drumul “aurit” cu produsele coşmarului perpetuu al stângii, refuză să intre în miezul problemei şi să încerce rezolvarea ei. Dar amânarea abordării cu curaj, înţelepciune şi dedicaţie nu face decât să sporească gravitatea acestei situaţii în continuă modificare şi, odată cu aceasta, pierderile umane şi materiale, care sunt deja pe o evoluţie exponenţială (vezi situaţia anuală din Franţa), e adevărat, prea puţin mediatizată.

Este evident că, pe de o parte, trebuie acţionat cu mult mai multă fermitate faţă de grupurile radicale, desfiinţând organizaţiile lor civice, care propovăduiesc ura şi acţionează împotriva statelor în care se găsesc şi a cetăţenilor lor, şi pedepsind, expulzând, izolând membrii acestor grupări.

Dar, pe de altă parte, dacă liderii politici naţionali şi cei ai UE nu se pun de accord pe o strategie a tranziţiei şi nu pornesc de îndată toate manevrele necesare pentru a coopera cu populaţia musulmană, încă în procente în jur de 90 % paşnică şi dispusă la colaborare, dacă ei nu identifică, sau nu ajută să se formeze, acolo unde încă nu sunt, liderii moderaţi ai comunităţilor musulmane şi nu lucrează împreună cu aceştia pentru un parcurs lin către o viitoare societate – cu totul schimbată, dar primitoare pentru toţi – direcţia o vor da cei din grupurile radicale musulmane; şi, după cum putem vedea din state din Asia sau Africa, prin teroare, violenţă şi o cruzime fără limite, aceştia reuşesc să conducă mase de multe sute sau mii de ori mai numeroase. Acestora vor începe să le răspundă grupurile radicale ale nativilor , care deja se organizează într-un ritm rapid, şi astfel actele teroriste, crimele, distrugerile vor continua şi se vor amplifica, apărând în plus de la confruntări sângeroase de stradă până la adevărate războaie locale sau regionale. Poate că Europa de Vest va fi formată în viitorul apropiat din state islamice, dar nu îi poate fi indiferent niănui cu ce costuri se va face acest process şi ce fel de societate va rezulta: una terorii absolute, a totalitarismului fără limite, sau una a sintezei şi convieţuirii.

Toate acestea rămân valabile şi pentru a se evita ajungerea în situaţia celei de-a treia variante, chiar şi numai într-unele dintre aceste state vest-europene, variantă care ar însemna pierderi uriaşe de vieţi omeneşti şi distrugeri material la o scară apropiată de cea a unui război.

Despre de ce şi cum s-a ajuns în această situaţie şi despre alte lucruri care ar trebui să se întâmple în aceste state şi societăţi pentru a atenua ireversibilitatea de moment a acestui fenomen vom vorbi în articolul viitor. Tot atunci despre ce am avea noi de învăţat.

Pînă atunci, pentru a înţelege mai bine cele de mai sus şi a vă forma o imagine proprie asupra fenomenului descris aveţi în continuare informaţii statistice şi explicarea unora dintre termenii cu care se operează în acest text cât şi în alte articole, analize, comentarii pe acelaşi subiect; date concrete despre situaţia din câteva dintre statele în discuţie.

Câteva informaţii şi explicaţii necesare

Zone Urbane Interzise (sau ZUS) – NO-GO Zones (în UK) – Zones Urbaines Sensible (în Fr) – microstate guvernate de legea islamică Şaria. Autorităţile ţării gazdă au pierdut efectiv controlul în aceste zone şi, de multe ori, sunt incapabile să asigure în aceste zone ajutorul public de bază cum ar fi cel de poliţie, ambulanţă sau pompieri. Aceste zone sunt produsele a deceniilor de politici multiculturale care au încurajat imigranţii musulmani să creeze societăţi paralele şi să rămână segregaţi în loc să se integreze în naţiunile lor gazdă din Europa. Cei care se intră în aceste zone sunt avertizaţi că trebuie să respecte cu stricteţe, ca şi cei ce stau acolo, sub ameninţarea chiar a pedepsei cu moarte, Şaria. Au apărut chiar poliţii islamice sau poliţii pentru aplicarea Şariei, (vezi aici video) formate din membri ai comunităţii, care patrulează pe străzi şi asigură ordinea în viziunea islamică.

Şaria (Shariah) este legea Islamului, alcătuită după acţiunile şi cuvintele profetului Mohamed şi, ca sistem legal, ea este singura care reglementează toate domeniile şi aspectele legate de viaţa unui musulman: comportamentul public, comportamentul privat şi credinţele personale. Dintre toate sistemele legale este cea mai intruzivă şi strictă, în special împotriva femeilor şi străinilor.

Apostazia – adică renegarea publică, renunţarea la religia islamică se pedepseşte, conform, Şariei, cu moartea. Chiar critica acesteia, atunci când nu aduce direct pedeapsa capitală, implică biciurea publică, adesea până la moarte, pentru insultarea islamului. Se întâmplă acum în Arabia Saudită.

Islamul – spre deosebire de religiile cu care este asemănat, creştinismul sau iudaismul, islamul este o religie politică, care nu recunoaşte separaţia dintre stat şi religie, priveşte orica altă religie ca “necredincioasă”, şi îşi instruieşte credincioşii să se considere în stare de război cu cei care nu se supun lui Allah şi profetului Mahomed. Aici arderea de vii a unor unor creştini în Pakistan. Este, de fapt, un sistem politic totalitar construit pe temelii religioase astfel încât el să nu poată să fie contestat.

Expansiunea Islamului se desfăşoară în 5 etape:

  1. Sosirea – primii musulmani cu puţine revendicări sau de loc;
  2. Recunoaşterea – apare cerinţa ca Şaria să fie aplicată în interiorul micilor comunităţi, Islamul fiind prezentat ca o religie a păcii, iar Şaria ca inofensivă pentru naţiunea gazdă;
  3. Penetrarea – atunci când ating o masa critică, încep penetrarea societăţii gazdă: creează un amalgam de organizaţii umbrelă care le sporesc veniturile şi unitatea şi le folosesc pentru a face lobby pe lângă guvern, pentru a susţine cancidaţii politici pro-musulmani, pentru a organiza campanii de relaţii publice şi pentru a deschide procese de islamofobie, a pune presiuni pe sistemul şcolar pentru a admite rugăciunile spre Mecca, a stimula studiile islamice în universităţi, a plasa imami ca preoţi military în forţele armate şi înshisori;
  4. Confruntarea – atunci când devin o minoritate semnificativă cer încorporarea în sistemul legal a elementelor din Şaria. Cererea este însoţită de ameninţări ale elementelor radicale şi chiar din angajarea în violenţe de stradă, atentate, răpiri etc;

5.Impunerea – când populaţia musulmană devine majoritară sau/şi preia controlul unui stat Şaria este impusă şi societăţii gazdă, alte religii fiind persecutate sau chiar interzise sub pedeapsa cu moartea.

Autoidentificarea – numărul minoritarilor care se identifică ca musulman, sau după ţara de origine şi nu ca cetăţean al ţării în care se găseşte, este într-o creştere accelerată. De exemplu, peste 70 % dintre musulmanii din Spania nu se identifică drept spanioli. La fel, majoritatea turcilor din Germania, chiar şi cei care locuiesc aici de peste 50 de ani, se simt străini şi se autoidentifică ca turci şi nu germani.Reperul lor este Turcia, chiar dacă nu au fost acolo niciodată.

Generaţii – Generaţiile a doua şi următoarele consideră că au tot mai puţin în comun  cu nativii ţărilor în care se găsesc şi refuză integrarea, afirmându-şi identitatea islamică.

Segregarea – din cauza politicilor multiculturaliste care au încurajat păstrarea identităţii minoritarilor sosiţi în statele gazdă, a diferenţelor culturale puternice şi a manifestărilor tot mai intolerante ale minoritarilor musulmani, locuitorii nativi părăsesc zonele în care aceştia încep să devină numeroşi, favorizând astfel crearea unor spaţii întinse compact locuite de musulmani.

Islamul radical – organizaţii islamice extremist sau radicale care vor impunerea statului Islamic mondial, impunerea Şariei ca singur sistem de legi. Ambiţia politică a Islamului global (sau a Califatului Mondial) a fost şi este afirmată public de şefi de state, importante figuri ale vieţii publice, lideri religioşi sau/şi militari ai statelor şi comunităţilor musulmane din întreaga lume. Inclusiv în Europa acest scop al existenţei musulmanilor a fost făcute public de nenumărate ori.

Salafism – o şcoală a islamului sunit care respinge inovaţiile teologice şi susţine stricta respectare a şariei şi a structurilor sociale existente la începuturile Islamului. Chiar dacă încă minoritar între celelalte grupări curente extremiste, este deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei musulmani sau nu. Susţinut de Arabia Saudită.

Islamofobia – este numele dat unui aşa numit delict de gândire. Scopul este acela de a sugera, conform sufixului fobie, că orice frică asociată cu Islamul este iraţională, indiferent dacă acesta vine din faptul că profetul şi mulţi imami ai zilelor noastre  cer credincioşilor musulmani uciderea “necredincioşilor”,,  sau din punerea în practică a acestor ameninţări în ţările musulmane sau chiar în cele ale Occidentului.

Reacţia nativilor – Merge pe mai multe planuri, deocamdată, încă separate într-o anumită proporţie, şi anume: planul politic cu revenirea în forţă a partidelor naţionaliste şi planul reacţiei populaţiei, soldat cu structurarea de grupuri pentru contracararea ofensivei islamiste. După apariţia PEGIDA (Europeni patrioţi împotriva islamizării Vestului) la Dresda, mişcări similare au apărut în Bavaria (BAGIDA), Berlin (BAERGIDA), Cologne (KöGIDA), Hamburg (HAGIDA), Kassel (KAGIDA), Leipzig (LEGIDA), Rostock (ROGIDA), Südthüringen (SüGIDA) and Würzburg (WüGIDA). În acelaşi timp,ca reacţie la miliţiile Şaria, apar miliţii cetăţeneşti, cum ar fi Stadtschutz Wuppertal (Apărarea oraşului Wuppertal).  

Câteva date despre situaţia din:

Marea Britanie

–                      Populaţia musulmană a ajuns de la 101.000 în 1950 la peste 3,4 mil în 2014, adică peste 5,4 % din întreaga populaţie (63 milioane) (dintre care cca 10 milioane minoritari, adică fiecare al şaselea locuitor este din afara UK).

–                      Între 2001 şi 2011, în zece ani, numărul musulmanilor a crescut de la 1,65 mil la 2,87 mil, adică cu 74 % .

–                      Procentul copiilor musulmani de până la cinci ani este dublu, adică proape 11 %.

–                      În Londra, două treimi dintre nou-născuţi fie provin din familii ale imigranţilor, fie au cel puţin un părinte imigrant.

–                      În Birmingham, în septembrie, numărul copiilor nou-născuţi înscrişi ca musulmani l-a depăşit pe cel al copiilor înscrişi ca creştini sau fără religie: 97099/93828/54343.

–                      Legea Şaria este în faza a 4a a expansiunii Islamului.

–                      Imamii au depăşit numărul pastorilor creştini. Bisericile creştine sunt transformate în moschei.

–                      În 2008 guvernul a recunoscut formal primul tribunal care se conduce după Şaria.  Între timp au apărut alte peste 100 de astfel de tribunale.

–                      În 2011 musulmanii au cerut ca Şaria să înlocuiască legislaţia britanică în oraşele cu populaţie musulmană numeroasă Birmingham, Bradford, Derby, Dewsbury, Leeds, Leicester, Liverpool, Luton, Manchester, Sheffield, Waltham Forest and Tower Hamlets (ultimele două cartiere ale Londrei sub denumirea de Londonistan) şi East London, care sunt declarate ca fiind viitoarele Emiratele Islamice din Marea Britanie.

–                      La intrarea în cartierele musulmane există afişe pe care scrie: “Intraţi într-o zonă aflată sub controlul Şaria: se aplică legile islamice”.

–                      Albii mai formează doar 45 % din populaţia Londrei din care au plecat în ultimii ani peste 620.000.

–                      Mai multe despre situaţia din 2014 găsiţi aici.

Franţa

–                      Se estimează că numărul musulmanilor a ajuns de la 230.000 (0,55 %) în 1950, la peste 6,5 milioane (peste 10 %), fiind cea mai mare comunitate musulmană din Europ

–                      În etapa a patra a expansiunii Islamului.

–                      Încă din 1996 au fost acceptate şi declarate oficial 751 de ZUS. În aceste zone, asupra cărora statul a pierdut controlul,  trăiesc peste 5 milioane de musulmani.  Pe site-ul guvernului francez  poate fi găsită o listă complete a ZUS-urilor cu hărţi din satelit şi demarcarea precisă a străzilor.

–                      În fiecare an sunt incendiate de bande formate din tineri musulmani circa 40.000 de autovehicule, o parte dintre ele în cadrul revoltelor “tradiţionale” de Anul Nou.

–                      Mai multe despre situţia din 2014 găsiţi aici.

Germania

–                      Faza a patra a expansiunii Islamului.

–                      6000 de musulmani (1945); 250000 (1971); 1,7 milioane (1981); 4,5 mil (2009); 5,5 mil (2014).

–                      ZUS neoficiale răspândite în oraşe din întreaga ţară.

–                      Estimările guvernamentale vorbesc de peste 43.000 de membri ai grupurilor islamice extremist, între care peste 5000 de salafişti.

–                      Mai multe despre situaţia la zi aici.

Olanda

–                      Faza a patra a expansiunii Islamului.

–                      Musulmanii depăşiseră, la nivelul anului 2011, 5,5 % din populaţie.

–           Chiar dacă nu sunt recunoscute oficial, existau  (conform lui Soeren Kern, membru al Gatestone Institute şi specialist în porblematica islamizării Europei cu zeci de articole despre aceasta) încă din 2011 circa 40 de zone interzise. Conform acestuia, cele mai problematice cinci cartiere musulmane sunt în Amsterdam, Rotterdam şi Utrecht. Cartierul Kolenkit din Amsterdam este problema numărul unu a ţării. Trei districte periculoase sunt Pendrecht, Het Oude Noorden şi Bloemhof în Rotterdam. Cartierul Ondiep din Utrecht ocupă poziţia a cincea, urmat de Rivierenwijk (Deventer), Spangen (Rotterdam), Oude Westen (Rotterdam), Heechterp/Schieringen(Leeuwarden) şi Noord-Oost(Maastricht).

Situaţii similare se regăsesc în Belgia, Austria, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Spania, Portugalia. Date de arhivă şi la zi găsiţi aici.

Va urma.